Dark

         E intuneric afara. Ma rog, aproape intuneric, pentru un moment am fost pacalit de lipsa de lumina din camera, dar trecem peste. As fi putut modifica, dar eu ma consider un om lenes si decat sa parcurg textul cu o propozitie in urma, mai bine sa scriu o explicatie de 2 ori mai lunga. In acest moment pot spune ca logica mea nu functioneaza cum ar trebui, dar se poate explica prin multe moduri acest lucru. Poate ca e vina zilei de azi, o zi monotona si fara sens, in care corpul nu mi-a fost solicitat in absolut niciun fel, nici fizic si nici psihic. Niciun pericol, lipsa de aventura, nu ca ar fi existat cine stie ce simt al aventurii in mine, dar oricum, o zi goala.
           Am o chitara. Sincer sa fiu nu m-am mai atins de ea in ultimele luni nici cat sa ii sterg praful  demult depus pe griff, sau cel de pe cutia de rezonanta. O sterg de praf si o iau in brate, cu speranta ca pot face aceasta zi macar nitel mai buna, mai solicitanta din punct de vedere psihic, ca auditiv deja au suportat mult timp urechile mele. Incerc un acord, sol major, acord de baza, primul pe care l-am invatat si totodata cel mai usor dintre toate, dupa parerea mea. Nu reusesc. Raman uimit si speriat in acelasi timp. Ce se intampla cu mine? Intelesesem ca in esenta, cantatul e ca mersul pe bicicleta: nu se uita. Ma uit cu stupoare adanca la mana mea. Nu vad nimic gresit. Poate ca este ceva gresit cu mine; imi pipai fata, corpul, mainile, picioarele; niciun rezultat, totul pare in ordine. Si totusi nu imi pot explica lipsa de indemanare care m-a cuprins, probabil ca se uita cantatul...
           Ma uit in urma mai cu atentie si descopar ceva. In acelasi timp creste in mine o ura nemarginita in timp ce imi dau seama ca ziua de azi a fost mai mult in detrimentul meu. Ma uit la alte zile asemanatoare, realizez ca se urmeaza o anumita "reteta" pentru zilele astea: ajung la scoala, nu facem nimic, ne plictisim si plecam spre casa. Ba chiar intr-o vineri imi venea sa plang de plictiseala, atat de monotona si de seaca a fost ziua aia, incat am ajuns acasa extenuat si lipsit de orice putere. Poate ca sunt mai ciudat. Nu ca ar fi ceva neobisnuit, mi-am dat seama de mai mult timp ca ies din tiparul de om care poate fi considerat moral in societatea noastra. Am fost aproape devorat de lipsa de activitate, am luptat fara sa vreau, pana la extenuare, contra plictiselii, sa fiu sigur ca nu alunec in abis. Si ce am rezolvat? Zilele astea s-au intamplat si se vor intampla in continuare, este un ciclu vicios oribil.
         Poate ca ar trebui sa ma indulcesc nitel. O lumina straluceste de alaturi...