Colectivitate

Ma simt oribil pentru faptul ca asta e prima postare din ultimele cateva luni, ma simt oribil pentru ca trebuie sa fie acest subiect, care ma darama total de fiecare data cand ma gandesc la el, si urasc faptul ca nu pot interveni concret in absolut niciun fel, singura modalitate fiind eventual acest post...

Ieri a fost ziua unei mari tragedii: 27 de persoane decedate la concertul trupei "Goodbye to Gravity" din clubul Colectiv, un club consacrat de comunitatea metal din Bucuresti. Stiti deja detaliile de la alte bloguri, din mass media, de pe Facebook etc, nu mai e nevoie sa descriu nimic.

Eu personal, impreuna cu multi altii, ma consider extrem de norocos ca nu am fost acolo, traiasca nestiinta, caci daca aflam de event, poate imi venea si mie sa ma duc... Alte persoane din pacate nu au avut acelasi noroc ca mine, si ca rezultat, au vazut iadul cu ochii proprii, cum descriu mai multi supravietuitori. Da, am avut prieteni care au fost acolo, care marea majoritate au supravietuit, din fericire, dar bineinteles ca exista si exceptiile tragice...

Din pacate, multi vad acest eveniment ca pe o oportunitate ca sa se ia din nou la cearta, ca na, asa e omenirea. Unii mai profita din asta, cum ar fi diferite site-uri de scandal care imprastie mizerie cu polonicul si pun paie pe focul deja arzator.

Am stat si am analizat conflictele din mediul online, iar cam acestea sunt "taberele", facand referire strict la cei care vor sa creeze conflicte:

   - Cei care blameaza Halloween-ul ca sarbatoare pagana care promoveaza moartea si alte lucruri din aceasta arie, in general aducand argumente cum ar fi faptul ca acesta este al 666-lea an de la infiintarea sarbatorii, si multe altele;
 
    - Cei care blameaza pe de alta parte cultul crestin ortodox, aducand la fel argumente care mai de care, cel mai predominant fiind cel cu spitalele lipsa, ceea ce pe de o parte e de adevarat, dar pe de alta parte, treaba cu spitalele tine de stat;
 
    - Cei nepasatori care fie posteaza statusuri ignorante ca sa enerveze lumea, fie au ajuns la un nivel atat de ridicat de ignoranta si de dezinteres incat nu mai au nicio treaba cu persoanele din afara cercului lor;

    - Si in final, cei are blameaza tipul de muzica cantat, doar pentru ca e considerat de multi ca fiind un stil satanic, cu argumente cum ar fi coincidenta titlului primei melodii din album ("The day we die"), ignorand complet faptul ca mesajul melodiei este ca atunci cand te dai batut, atunci este ziua cand mori, mesaj in care orice om minim informat vede ceva bun. In aceasta categorie intra si mass-media, care ca de fiecare data, este mai mult aici pentru a crea mai mult haos decat este deja.

Tot ce vreau sa spun este ca atitudinea unora referitor la treaba asta nu e deloc una exemplara, si tin sa reamintesc faptul ca pana la urma ne batem peste mormintele unora. Orice am spune sau face nu poate schimba ce s-a intamplat, maxim putem sa ne ducem fiecare sa donam sange, si sa ne asiguram de acum incolo ca ne ducem in cluburi care nu au dat spaga pentru functionare.

Ca oameni trebuie sa ne unim si pur si simplu sa ii comemoram pe cei decedati si sa le sprijinim familiile. Puteti merge la centrele de donatie de sange pentru a face o fapta buna. De asemenea se va deschide si un cont bancar unde se vor face donatii strict pentru familiile pacientilor, pentru a le ajuta sa treaca peste aceasta tragedie oribila... Maine (1 noiembrie) va fi un mars pentru comemorarea victimelor, de la ora 14:00 la Piata Universitatii din Bucuresti. Daca aveti timp, mergeti si aprindeti o lumanare pentru cei morti, in semn de respect...

Be safe, my friends.

Abandon

Se mai intampla, sau am fost personajul rau intr-o cearta, sau cel bun. Abandonul se poate intampla indiferent de situatia in care esti. Poate nu iti este recunoscut meritul si doresti mai mult, si te certi pentru asta. Poate pur si simplu nu mai ai chef sa comunici cu o persoana, si cearta ti s-a parut cea mai buna metoda de scapare.

Doar ipostaze, in esenta. Abandonul poate fi si voluntar, si involuntar, oricat de ciudat ar suna. Sa luam alt exemplu de ipostaza; 2 prieteni buni, unul are un necaz si nu mai comunica, celalalt nu incearca sa comunice. Boom, prietenie distrusa, data pe apa sambetei, inecata, cum vreti voi. De ce?

Dintr-o porcarie, pana la urma. Nu putem sa aruncam vina pe niciunul dintre ei. Poate cel care nu incerca sa comunice avea ceva pe cap. Poate cel care avea probleme voia sa se izoleze. Nu putem stii niciodata toate detaliile, oricat am vrea. Singurul lucru pe care il putem fae, in cazul abandonului voluntar, este sa trecem peste.

Milogeala nu ajuta, am simtit-o pe pielea mea. Inca ma simt stanjenit de modul in care eu personal am reactionat in anumite situatii in care eram mult prea atasat de cineva, si ajungeam in ipostaze de tipul acesta. 

In anumite cazuri, in care separarea nu este totala, milogeala este practic condamnarea relatiei cu totul. Nu face decat sa puna pe amandoi oamenii in ipostaze extrem de proaste, unul foarte vulnerabil si agresiv in acelasi timp, si cel stanjenit si aproape scarbit de situatie. Asta nu ajuta pe absolut nimeni.

Intre timp, bineinteles, am descoperit si eu ca foarte multi oameni pur si simplu ne parasesc. Ne certam cu ei, exageram, doverse motive. Uneori doar asa, poc, si au disparut. Dar nu asta e problema. Din nou, problema este trecutul peste. De la om la om e diferit lucrul acesta, eu pur si simplu nu m-am mai atasat asa de mult de oameni si asa nici nu am observat cum au zburat, pe unii nici nu ii mai recunosc pe strada, dar nu asta conteaza. Conteaza sa gasesti cel mai bun mijloc posibil de a trece peste. Imagineaza-ti viata inainte de acea persoana. Doar atat trebuie sa faci

Da, stiu, poate fi foarte greu, din nou, si eu am trecut prin asta, dar sa fim sinceri. Suntem adolescenti, unii la liceu, altii la facultate. Vom mai intalni de 3 ori mai multi oameni decat am intalnit pana acum, indiferent de modalitati sau mijloace.

Totul va fi bine, indiferent de cese va intampla. :)

Daca e sa dau un sfat intr-adevar personal, ar fi sa va spun sa traiti dupa motto-ul meu in viata: "Shit happens". Veti fi mult mai fericiti, si veti privi lumea altfel, no matter how much shit happens.

Stay strong and be well.

A friend

Pot fi adevarati, pot fi total falsi, dar sunt, si vor fi in continuare oameni. Oameni care, indiferent de scop sau motiv, te-au ales sa le tii companie si tovarasie, pentru o perioada de timp nedeterminata.

Prietenii sunt amuzanti. Chiar sunt. In special dupa ce apuci sa le intelegi micile detalii care ii definesc, ce ii face pe ei oameni, ca pe mine, ca pe tine, ca pe toata lumea. Mai mult sau mai putin. Acum depinde cum ti-i alegi, sa gasesti persoane sincere, adevarate si iubitoare. Practic sa nu fie ca o scandura care sa se puna constant la picioarele tale si sa te impiedici de ea.

Este fascinant conceptul de prietenie. Reprezinta voia noastra, primara de a pastra persoanele dragi langa noi, luand in acelasi timp riscul de a fi tradati, inselati sau mintiti. Este ceva aproape inconstient sa vrem prieteni. Latura noastra sociala ne-o cere, si ne controleaza aceasta dorinta.

Am putea sa spunem ca sunt aproape magici. Apar si dispar brusc, greu, sau nu pleaca niciodata. Poti foarte simplu sa ai un prieten bun o zi, si a doua zi sa fie un strain, un nimeni practic. Un nimeni care a insemnat ceva pentru tine. Sau poate tu devii un nimeni pentru acel cineva. Depinde de tine.

Imi iubesc prietenii. Nu mint, nu stiu ce m-as putea face fara ei. Probabil ca viata nu ar mai avea sens. Cu ei am descoperit cat de repede se pot face legaturi intre oameni, si cat de puternice pot fi. Asta a fost acum un an. Si pare ca doar se strange mai mult, cu trecerea timpului, aceasta legatura.

Acum, am redescoperit aceasta magie, si ma voi bucura de ea la fel de mult cum m-am bucurat acum un an, cu aceiasi prieteni pe care ii am acum.

This is for you. 

C:

The Outstanding Virtue Of Imagination-Prelude

        Running for what seemed to be an eternity, I finally managed to find cover from the wraith that was chasing me. Drips of sweat were covering my face, while my heavy breathing and overall exhausting feeling that I had were coursing through my battered body, slowly but surely draining me from what was left of my already shattered energy. I can barely remember what happened, while I was down that accursed network of abandoned buildings. Why me? Why does my curiosity always have to put me in situations like this? I can barely keep my footing from so much running, I have no idea how am I even capable of writing this, as that... that... ABOMINATION keeps getting closer and closer, trashing everything around, in a slow but sure attempt to find me and finish me. Maybe I wasn't born to survive this world, but for now, what matters most, is to keep running, and to not look back. I dread the moment when I'll hear that mortifying screech again.
           I have to escape.

Play

            How can something so looked-down upon be something so vital to our lives? Its mere existence is in no way logical, but at the same time, makes so much sense to us.
            We need a tool to escape, a tool to remove us from our boring daily routines, something to release our minds from the hardened chains of formality and coldness, to return to our raw essence.
Playing is a vital tool for children to spend their time, to grow up and to develop a healthy body and mind, but while growing up, playing receives less and less attention from us, for some eventually becoming non-existent.
             Which is a shame, really. By playing, we can deepen our knowledge, or like some advertisements call it, learn by playing, which it can vary, you can search meaning and logic in playing, or you can do it mindlessly, without learning anything, but getting more relaxation and enjoyment out of it in the meantime. As many people say, balance is key.
              Most of us are being told that we should try to look for employment within our passion, which poses for a weirder question: Should we give up our playtime for our job? Should we risk developing an unpleasant chore out of what was once a passion? Moreover, is the risk worth it?
              Maybe...maybe not. It entirely depends on you, whether you can build a career out of you passion and actually enjoy it, or make it a gruesome chore and blame yourself for doing it for the rest of your life. It's entirely up to you.

              As with all things in life, there are rules. Normal life has its rules, so do games and playing. And among the rules, there is also the involvement of chance. In a multiplayer game, you can have some sort of advantage, by chance; environmental advantage, stat advantage, but everything is in balance, everything has an advantage over something else. Which is mostly in contrast to real life, it's the contrast that keeps us playing that particular game. In the real world, chances are you won't have any advantage whatsoever, and if you do have, well, you are a really lucky person, because not many people get that. But somehow, some things still get to stay mostly in balance. For example, you can't have a perfect human.
               We can take 2 people for example, the male is a smart, slim and bad looking guy, and the woman is a stunning, resourceful and powerful girl, but with lesser mental skills. The woman is born in a poorer family, and the male is born in a richer, more stable family. What we have here is a good example of how one can survive in this world. The male can use his mental skills to his interest, and to survive in the harsh world without being extremely fit, and the woman can use her appearance and resourcefulness to marry a male good enough to assure her good living conditions and protection. It is all put into balance, and different people can survive differently in this world. Now, chance also comes in with the sad examples of handicapped people, who are born with all sorts of terminal diseases and syndromes, where balance doesn't apply at all.
                The sad example of handicapped people never applies to games, all players start equal, by different means. If a game is different than that, then it is mostly flawed and is doomed to fail. The whole experience is also built around enjoyment and happiness, whereas the real world is a harsh place, meant only for the toughest and for the entities at the top of the food chain. But that is another issue, and we do not care about other issues while we play.
                 We need to escape.

Cald

                   Valuri de radiatie rasar din asfalt, picaturile de transpiratie apar, ochii parca atarna, ma dor, respiratia mi-este ingreunata. Cum pot scapa de caldura asta? Ma urc intr-un autobuz, am noroc, de data asta are aer conditionat, parca simt cum respiratia devine mai usoara. Din pacate, nu dureaza mult, deoarece am de mers doar 3 statii. Trebuie sa ajung la copii, sa ii ajut, sa le fac cumva ziua mai buna.
                    Cobor si totul revine "la normal". Parca nici nu m-am urcat in acel autobuz, atat de ingreunat de caldura este aerul de afara. Simt ca ma sufoc, asa ca ma duc la un magazin sa iau o sticla cu apa rece. Beau o gura, simt cum imi arde gatul de la diferenta de temperatura. Mainile nu le mai simt cum trebuie din cauza sticlei. Perfect.
                    Si totusi, vara este probabil anotimpul meu preferat, pe langa iarna. E ciudat, anotimpurile "extreme" sunt preferatele mele, dar tind sa prefer mai degraba iarna, deoarece oricat de frig ar fi, tot mai poti adauga un strat, dar vara nu poti scoate mai mult decat pielea.
                    Sunt membru al echipei "Voluntar in spital". Este un program nobil, care are ca scop ajutarea copiilor din spital, joaca cu ei, inveselirea lor si supravegherea lor. Este o activitate foarte solicitanta, dar in schimb este foarte satisfacatoare odata ce ziua se termina, si simti ca ai facut o diferenta in viata cuiva.
                    Trec pe langa un vanzator de pepeni si ma gandesc cu dor la frigiderul meu de acasa, in care ma asteapta o felie. Mai are de asteptat, acum am treaba de terminat, oameni de ajutat, programe de respectat. Mai am doar 100 de metri pana la sediul voluntarilor, trebuie sa rezist. Apa s-a incalzit, cam repede, dar irelevant in momentul de fata. 50 de metri, caldura devine deja insuportabila, simt cum imi cedeaza muschii, desi inca nu am inceput munca si e 8 dimineata.
                     Intru pe usa. Arat de parca am trecut un bazin de inot in timp record. Ma duc sa ma schimb, sa ma aranjez. Reusesc cumva sa ma fac mai prezentabil. Ies din nou pe usa, si simt cum lesin. Fara niciun avertisment, nimic, simt cum ma prabusesc in neant. Macar de nu eram pe trepte, ar fi putut sa fie mai lina caderea.
                     Ma trezesc ud tot, si ma uit la ceas. Este 7 dimineata. Trebuie sa ma pregatesc sa merg la voluntariat...

Fum

                Trag un fum, ametesc. Trag al doilea fum, ametesc si mai mult. Trag al treilea fum, adorm. Ce fac cu viata mea? Nu stiu, nici nu stiu sigur cand si de ce m-am apucat de fumat. Nu e ceva serios, spun eu, nefumand mai mult de 3 tigari pe zi, in general cele slabe, pe cele puternice nu le suport.

                Si totusi, acum aveam o tigara puternica. Poate din acealsi motiv am si adormit, nu am cum sa aflu. Mai mult imi place partea sociala, mai stai la o tigara, mai povestesti cate ceva la o cola, totul e bine. Nu stiu de ce am luat mai puternice acum, poate ca nu am fost atent la ambalaj, nu imi pot da seama. 

                Ma trezesc. Geamul era deschis iar tigara a ars de ceva timp pana la capat, scrumul este inca legat de tigara. Cred ca le voi da altcuiva.

Dark

         E intuneric afara. Ma rog, aproape intuneric, pentru un moment am fost pacalit de lipsa de lumina din camera, dar trecem peste. As fi putut modifica, dar eu ma consider un om lenes si decat sa parcurg textul cu o propozitie in urma, mai bine sa scriu o explicatie de 2 ori mai lunga. In acest moment pot spune ca logica mea nu functioneaza cum ar trebui, dar se poate explica prin multe moduri acest lucru. Poate ca e vina zilei de azi, o zi monotona si fara sens, in care corpul nu mi-a fost solicitat in absolut niciun fel, nici fizic si nici psihic. Niciun pericol, lipsa de aventura, nu ca ar fi existat cine stie ce simt al aventurii in mine, dar oricum, o zi goala.
           Am o chitara. Sincer sa fiu nu m-am mai atins de ea in ultimele luni nici cat sa ii sterg praful  demult depus pe griff, sau cel de pe cutia de rezonanta. O sterg de praf si o iau in brate, cu speranta ca pot face aceasta zi macar nitel mai buna, mai solicitanta din punct de vedere psihic, ca auditiv deja au suportat mult timp urechile mele. Incerc un acord, sol major, acord de baza, primul pe care l-am invatat si totodata cel mai usor dintre toate, dupa parerea mea. Nu reusesc. Raman uimit si speriat in acelasi timp. Ce se intampla cu mine? Intelesesem ca in esenta, cantatul e ca mersul pe bicicleta: nu se uita. Ma uit cu stupoare adanca la mana mea. Nu vad nimic gresit. Poate ca este ceva gresit cu mine; imi pipai fata, corpul, mainile, picioarele; niciun rezultat, totul pare in ordine. Si totusi nu imi pot explica lipsa de indemanare care m-a cuprins, probabil ca se uita cantatul...
           Ma uit in urma mai cu atentie si descopar ceva. In acelasi timp creste in mine o ura nemarginita in timp ce imi dau seama ca ziua de azi a fost mai mult in detrimentul meu. Ma uit la alte zile asemanatoare, realizez ca se urmeaza o anumita "reteta" pentru zilele astea: ajung la scoala, nu facem nimic, ne plictisim si plecam spre casa. Ba chiar intr-o vineri imi venea sa plang de plictiseala, atat de monotona si de seaca a fost ziua aia, incat am ajuns acasa extenuat si lipsit de orice putere. Poate ca sunt mai ciudat. Nu ca ar fi ceva neobisnuit, mi-am dat seama de mai mult timp ca ies din tiparul de om care poate fi considerat moral in societatea noastra. Am fost aproape devorat de lipsa de activitate, am luptat fara sa vreau, pana la extenuare, contra plictiselii, sa fiu sigur ca nu alunec in abis. Si ce am rezolvat? Zilele astea s-au intamplat si se vor intampla in continuare, este un ciclu vicios oribil.
         Poate ca ar trebui sa ma indulcesc nitel. O lumina straluceste de alaturi...

Helpless Helper

         All of you have been here at least once: A seemingly desperate situation, engulfing you in darkness and dragging you deeper and deeper into the abyss. Everything seems hopeless, you can't breathe, you can't get out. But then it comes: A dim light at the end of the tunnel, a sudden force dragging you out and preventing you from collapsing into the unknown, a blessing came from Heaven itself that arrived at just the right time before you crashed into the darkness. You feel relieved, relaxed and brought anew into the world of righteousness and justice. You see the person 's face and you begin to cry with overwhelming joy, constantly thanking him that he saved you from a dreadful fate. Looking forward sudden new possibilities appear and bloom, like flowers on a sunny spring afternoon. Feeling the change, you begin to think that you need to return the favor to others, to as many people as possible, before the time runs out...

        The truth is, very few people actually get to help other people, not because they don't get out; there are plenty of helpful people that they might encounter, but because of themselves. And what i mean by that is the lack of altruism is beyond what can be called normal, actually deviating to the bad side, when the person actually purposefully wants to hinder someone's path and actually deviate them to the dark side where they can collapse anytime. 

        Here lies the concept of balance in the universe, for every good thing that can happen, there are at least an equal number of equally worse things than can happen. And that also includes people, for every altruist person, 7 more horrible people can be born. Every one of them has a purpose. The latter have the sole purpose to engulf others in darkness, while the altruists help those in need. Natural selection itself is the sole purpose. Those who are weak and don't have an altruist friend are destined to fall for the stronger ones. 

        But it doesn't have to be like that. Altruism is what actually makes people be... human... it lies in the very roots of humanity as a trait, among kindness and others. No matter how broken we feel, no matter how down we are, we can always make the world a better place by helping somebody. Here is a famous quote from the movie Rocky Balboa, that I feel it's much needed as an ending: " The world ain’t all sunshine and rainbows. It’s a very mean and nasty place and I don’t care how tough you are it will beat you to your knees and keep you there permanently if you let it. You, me, or nobody is gonna hit as hard as life. But it ain’t about how hard ya hit. It’s about how hard you can get hit and keep moving forward. How much you can take and keep moving forward. That’s how winning is done! Now if you know what you’re worth then go out and get what you’re worth. But ya gotta be willing to take the hits, and not pointing fingers saying you ain’t where you wanna be because of him, or her, or anybody! "

Dreptate dulce-acrisoara

         Termenul de nedreptate. O formula banala,  putem spune, care apare inca de la inceputul timpurilor. Cat de des noi ca elevi am invatat la istorie despre era feudalismului si ne gandeam:"Cat de nedrept poate fi!". Sau un exemplu mai concret, o situatie reala in care ne-am gasit fara sa vrem, si sa plecam cu constiinta incarcata datorita faptului ca am fost nedreptatiti, inselati, chiar abandonati, de un anumit prieten, membru al familiei, cunostiinta in domeniul profesional etc.

         Viata. Sinteza a proceselor biologice, fizice si chimice care caracterizeaza organismele. Definitia simplificata la un asa nivel incat se pierde farmecul si curiozitatea lumii din care provine cuvantul. Sa fim sinceri, cam asta si este definitia definitiei, "dezbracarea" pana la esenta, sincer si fara ocolisuri. Daca facem acelasi lucru si pentru termenul de dreptate ajungem la urmatorul lucru:

"Principiu moral si juridic care cere sa se dea fiecaruia ceea ce i se cuvine si sa i se respecte drepturile". Din nou, doar esenta termenului.

          Daca ar fi sa dam o definitie mai putin academica vietii, ar putea suna cam asa: Un haos etern si nesigur, controlat si sustinut de legile fizicie, chimice si matematice. Hai sa ne intoarcem la definitia dreptatii si sa o analizam. Primele cuvinte:"Prinicipiul moral". Daca incercam sa imbinam primele cuvinte din definitia cuvantului dreptate, cu definitia neformala a vietii, ajungem la o contradictie. De ce? Pai foarte simplu: Un principiu este bazat pe o gandire organizata si logica, adica pe scurt, creata pentru oameni, deoarece doar noi putem sa procesam astfel de notiuni. Acum daca ar fi iar sa ne intoarcem la definitia neformala a vietii, am constata iar o contradictie.

           Aici este o problema des mentionata si controversata, faptul ca noi, oamenii, am fi niste ciudatenii ale naturii, deoarece noi suntem singurele fiinte vii cu o ratiune, care totusi ne incadram in definitia vietii. Dar atunci de ce am continua sa existam? Foarte simplu, facand iar referire la definitie, putem lua cuvantul "haos". Haosul adus la esenta inseamna aleatoriu, aiurea, fara sens, ba chiar si anarhie, daca ne apropiem putin de structurile sociale. Noi fiind singurele fiinte cu o ratiune, facem parte din haos prin esenta. Suntem unici, creati aleatoriu. Definitia noastra desi logica, ne incadreaza perfect in haos. Iar dupa cum stim, tot ce se incadreaza in haos este o ciudatenie a naturii.

           Acum sa ne intoarcem din nou la dreptate. Conform definitiei este un principiu moral. Principiul are o baza logica si organizata, iar morala este o insurire pur umana. Aici apare iar o problema, in special in cazul prinicpiului. Noi suntem oameni, creati din haos si care traim inconjurati de haosul vietii. Iar daca ne luam dupa instinctul nostru de oameni, ne gandim asa: Un lucru organizat si logic, desi are o baza superioara solida, se supune in continuare legilor inconjuratoare. Asa este si cu principiul, el isi are radacinile in psihicul si ratiunea umana, dar se supune in acelasi timp legilor haosului. Oricat de solida ar fi suprafata, conteaza cel mai mult adancul, fundatia cladirii. Daca am lua principiul ca pe o cladire, am constata ca desi podeaua este din beton, fundatia e din nisip, aproape inexistenta, iar conform acestui lucru, intorcandu-ne iar la definitia vietii, aceasta cladire s-ar prabusi intr-o clipita.

          Sa revenim la suprafata si sa mai tragem o gura de aer. Acum vedem altfel lumea, mai mult ca un haos, in care dreptatea este un lucru total subiectiv in viata de zi cu zi. Timpul trece fara noi, fie ca ne-am facut dreptate sau nu, fie noi singuri sau cu ajutorul altcuiva. Poate ca unora o sa li se para trist acest lucru, o sa se trezeasca mai solitari sau mai neincrezatori, dar in final, tot raul este spre bine, deoarece viata are propriile reguli pe care noi nu le putem descifra decat la sfarsitul acesteia. O putem lua chiar ca pe un joc, dar din pacate avem o singura fisa ca sa jucam. Chiar am putea spune ca este cam "acra" situatia.

Fond de stres

         Aceasta fiind prima mea postare si prima oara cand imi deschid creierul indeajuns pentru a fi capabil sa fac o postare concisa si cu sens, imi voi rezerva mai putine randuri.

         Astazi as vrea sa vorbesc despre stres. In ultimele 2 saptamani am resimtit si eu efectele acestei nimicitoare apasari, cu gandul ca fie voi esua in a invata tot ce trebuie pentru teste, fie ca voi lua 4 in toate testele respective, fie ca o sa ajung ultimul din clasa, respectiv un fraier etc. Muzica ma ajuta in asta, stiu ca suna a un cliseu, dar sincer, in momente de genul asta, chiar ajuta. Este singurul lucru pe care ma pot concentra fara sa ajung cu gandurile in alta parte. Tind sa cred ca sunt mai ciudat de felul meu, toata lumea a inceput sa asculte muzica doar ca pe un zgomot de fundal. S-au uitat valorile unei sedinte lungi de auditie muzicala. Mai degraba a devenit un fel de companion pentru a nu se simti lumea singura in public in mijlocul de transport. 

         Cu totii auzim despre diferite probleme, diferiti oameni, toate avand ca explicatie stresul. Am scris doar cateva randuri ascultand muzica si deja simt cum povara mi s-a luat de pe umeri, ca pot gandi limpede si ca imi recapat increderea de sine. Sunt de parere ca noi, ca societate, trebuie sa ne gasim un hobby, iar din intamplare eu am ales acest hobby, de a asculta ore intregi muzica fara sa ma gandesc la nimic din lumea exterioara, doar la cum plutesc notele pe portativ intr-o armonie continua, intrerupta de terminarea fiecarei melodii. Fie o piesa de Mozart sau a trupei Blind Guardian, fie o piesa de Electro sau de Jungle, totul se leaga de acelasi termen comun: muzica.

        Acum s-a dus tot, povara nimicitorului, atacatorului, cum vreti sa numiti aceasta atrocitate care ne ameninta starea de bine. S-a facut tarziu, trebuie sa ma culc, dar inainte de asta, sa imi termin numarul de ore programat pentru azi. Pana la urma, avem cu totii nevoie de o rezerva pentru a doua zi, cand revenim la programele noastre banale, iar cand vine vorba de muzica, nu poti exagera niciodata.